Star Wars, Episodul II: Attack of the Clones – începutul sfârșitului și o iubire cam stângace
Cosmin Agafiței 
0
0
Continuând maratonul vizionărilor din universul Star Wars în ordine cronologică, am ajuns la Episodul II: Atacul Clonelor – un film care, deși aduce momente spectaculoase și idei mari, se clatină vizibil când vine vorba de execuție emoțională și dialog autentic.
O galaxie în criză și o Republică pe marginea prăpastiei
La zece ani după evenimentele din The Phantom Menace, Republica este mai fragilă ca niciodată. Un val crescând de planete secesioniste, unite de interese corporatiste și manipulări din umbră, amenință stabilitatea galactică. Totul este, bineînțeles, parte dintr-un plan orchestrat cu multă răbdare de o forță încă ascunsă — Lordul Sith care va duce inevitabil la Războiul Clonelor și la decăderea definitivă a Republicii.
Ascensiunea lui Palpatine, acum Cancelar Suprem, nu e doar o poveste de putere într-un univers fictiv. George Lucas a declarat că s-a inspirat din istoria reală — de la Hitler și puterile de urgență acordate în Germania nazistă, până la Octavian/Augustus în Roma antică sau Napoleon în Franța post-revoluționară. Este, din multe puncte de vedere, o lecție despre cum democrațiile mor mai degrabă prin aplauze decât prin forță.
Digital, dar nu tocmai emoțional
Attack of the Clones a fost revoluționar din punct de vedere tehnic: primul film din saga filmat aproape integral în format digital HD. Iar vizual, se simte. Efectele speciale, scenele de acțiune și coregrafia cu săbii laser sunt mai dinamice, mai curajoase. Obi-Wan Kenobi (Ewan McGregor) capătă o notă mai cinică și carismatică, în timp ce Padmé (Natalie Portman) e prezentată mai puțin ca o regină distantă și mai mult ca o femeie implicată, activă.
Dar dincolo de suprafață, apar fisurile.
Anakin Skywalker – eroul cu tendințe tulburi
Hayden Christensen îl interpretează pe Anakin ca pe un tânăr instabil, mult prea arogant și imatur pentru povara pe care o poartă. E clar că intenția era de a arăta începuturile întunecării sale, dar rezultatul e, de multe ori, incoerent și inconfortabil.
Relația sa cu Padmé? Plină de semnale de alarmă. Scena pe iarbă, devenită între timp meme, în care Anakin vorbește despre forțarea oamenilor să fie de acord (cu un zâmbet tulburător pe buze), este un exemplu clar de avertisment ignorat. Și nu e singura. Reacția lipsită de orice îngrijorare a lui Padmé la aceste ieșiri ale lui Anakin este poate cea mai mare ruptură de logică emoțională a filmului. Iar când el îi mărturisește că a ucis femei și copii din răzbunare, iar ea… îl consolează? Vorbim deja de o iubire care pare mai degrabă forțată de scenariu decât de o conexiune reală între personaje.
Dialogurile dintre Anakin și Padmé sunt, din păcate, pline de clișee și lipsa totală de chimie nu face decât să adâncească sentimentul că această relație ar fi trebuit regândită. Ceea ce ar fi trebuit să fie o poveste tragică de dragoste care prefigurează o cădere în întuneric devine o suită de replici artificiale, cu priviri goale și decizii ilogice (căsătoria de la final pare desprinsă dintr-o altă poveste, mai degrabă).
Un episod important, dar nu memorabil
Attack of the Clones nu este un film lipsit de valoare. E important pentru povestea generală, pentru mitologia Star Wars, pentru contextul în care Anakin devine Vader. Dar e și un exemplu de cum ideile mari pot fi sufocate de execuții stângace. Dacă The Empire Strikes Back rămâne etalonul, atunci Episodul II este un pas necesar, dar lipsit de grație.
În ciuda defectelor evidente, filmul a fost un succes financiar (peste 600 de milioane de dolari încasări globale), iar contribuția sa tehnologică este incontestabilă. Dar, ca experiență cinematografică, rămâne unul dintre cele mai controversate episoade din această saga.
Voi continua vizionările, urmează sfârșitul trilogiei prequel, Revenge of the Sith!
About the Author
