Cosmin Agafiței 
0
0
Deși îl asociem deseori cu blockbusterele Marvel sau cu filmele de artă premiate, Sebastian Stan nu a uitat niciodată de unde a plecat. Născut în Constanța, actorul nominalizat la Oscar a visat timp de peste 15 ani să se implice într-un proiect cinematografic românesc. Deși nu a reușit încă să joace într-un film în limba română, și-a găsit în sfârșit „întoarcerea acasă” ca producător al filmului A River’s Gaze („Privirea unui râu”), o dramă sensibilă regizată de Andreea Borțun.
Filmul spune povestea Laviniei, o mamă singură care încearcă să ofere un viitor mai bun fiului său adolescent, sacrificând adesea nevoile emoționale ale acestuia. O poveste spusă pe parcursul celor patru anotimpuri, în peisajul rural al României, care atinge teme personale pentru amândoi creatorii. Un interviu cu cei doi artisti pe care l-au acordat publicației Variety.
Sebastian, cum ai ajuns să fii implicat în proiect ca producător?
Sebastian Stan: Totul a pornit din conversațiile pe care le-am avut de-a lungul anilor cu Andreea despre dorința mea de a mă implica creativ în România. Avem un prieten comun pe care îl admirăm amândoi și care mi-a recomandat un scurtmetraj al ei ce fusese selectat la Cannes. Am fost imediat impresionat. Încercasem să joc în filme românești, dar nu s-a concretizat nimic. Apoi am realizat că pot contribui și din spatele camerei. Scenariul Andreei m-a atins personal: relația intimă dintre mamă și fiu în România, în niște condiții care nu sunt adesea reflectate în cinemaul internațional. Am crescut alături de mama mea în România și apoi am plecat din țară. Am recunoscut multe lucruri din poveste și asta m-a motivat să mă implic mai mult.
Andreea, cum ai descrie limbajul cinematografic românesc?
Andreea Borțun: Sincer, nu cred că mai e vremea unei singure „voci naționale”. Ce are nevoie cinematografia românească – ca de altfel cinematografia globală – sunt povești subreprezentate, care aduc în prim-plan oameni pe care nu-i vedem în mod obișnuit. Personaje care nu sunt doar conforme și confortabile.
SS: Andreea aduce o perspectivă proaspătă, feminină, din România. Pentru mine, asta e ceva nou. În sfârșit, o voce feminină care are ceva autentic de spus despre experiența de acolo.
Există un aer atemporal în film. A fost surprinzător să văd personajul adolescent cu un telefon mobil.
AB: Observația ta e foarte interesantă, vine din perspectiva unui ochi străin. Ai putea crede că acțiunea are loc cu 20-30 de ani în urmă. Dar în același timp, e un amestec ciudat între ce aduc acasă oamenii care au lucrat în străinătate și ce a rămas din trecut. România de azi e o creatură interesantă – o parte a Europei cu o istorie complicată a migrației.
Vorbește-mi despre dinamica mamă-fiu din centrul poveștii.
AB: Lavinia e eroina noastră – în sensul cel mai tragic al cuvântului. E impulsivă, turbulentă și uneori ireverențioasă. Vrea să fie o mamă bună pentru fiul ei de 14 ani, dar nu știe exact cum să iubească. Înveți iubirea din ce ai primit la rândul tău. Visează la o viață mai bună pentru amândoi, „sub ceruri mai albastre” – pentru că în acea parte a lumii, „cerul albastru” e Occidentul. Se mută într-o casă dărăpănată și vrea să o transforme într-un loc care să dăinuie.
Băiatul e la o vârstă critică, în pragul independenței, când are nevoie de mama lui mai mult ca oricând. Ea nu e conștientă de asta, pentru că pentru ea, dragostea înseamnă acțiune – să facă ceva cu acea casă. Dar pe măsură ce luptă pentru acest vis, ruptura dintre ei se adâncește.
SS: Trăiești împreună cu ea acea încercare de a se conecta cu fiul ei, fără să se piardă pe sine. Trebuie să aibă grijă de cineva, dar e complet singură. Începi să realizezi cât de privilegiați suntem în Vest când vine vorba de dinamica familială. Femeia asta trebuie să fie supraomenească fără nicio resursă. Cred sincer că acest film explorează feminitatea și cât de departe se poate întinde ea în fața greutăților.
Se pare că nici comunitatea nu o sprijină prea mult.
AB: Lavinia are o relație complicată cu comunitatea. Se simte diferită de ceilalți și e o luptătoare. Ar urca un munte ca să obțină ce-și dorește. Dar asta o face un „gică-contra” în ochii celorlalți. Își dorește să se rupă de acea lume, dar nu-și dă seama că e parte din ea. Filmul m-a ajutat să fac pace cu locul din care vin. Am crescut în sudul rural al României și am fugit să studiez în străinătate. Ideea filmului mi-a venit la New York, după ce am văzut filme italiene din anii ‘60. Mă întrebam de ce nu există filme despre femei românce puternice, cum erau cele din filmele lui Antonioni. M-am întors și am petrecut trei săptămâni documentându-mă prin sate. Nu voiam să-mi mai fie frică de acea lume. Lavinia luptă cu aceleași lucruri ca mine.
Sebastian, ai implicat-o pe mama ta în acest proces?
SS: Nu, dar a văzut filmul. A fost interesant să-l împărtășesc cu ea. Sunt momente pe care doar cei care au trecut prin așa ceva le înțeleg. Mama a trăit multe adevăruri dure după Revoluție. A înțeles lupta personajului. Și ea m-a avut foarte tânără. Astăzi, în Vest, avem mai mult timp să ne găsim pe noi înșine înainte de a avea copii. Mulți nu au acel lux. Încă încearcă să descopere cine sunt. Andreea a surprins foarte autentic acel sentiment.
Filmul A River’s Gaze promite să fie o explorare profundă a identității, feminității și relațiilor familiale în România contemporană. Cu un ochi regizoral proaspăt și o implicare emoțională autentică din partea lui Sebastian Stan, proiectul are toate șansele să pună România pe radarul internațional dintr-o nouă perspectivă
About the Author
